Ieri

... am aniversat 17 ani de casnicie.

Am vrut sa scriu pe blog (pentru ca, intr-un fel, o parte din viata mea, acum, o scriu aici), am vrut, deci sa scriu, dar m-am gandit... ce as putea scrie? Ca, da, imi iubesc sotul foarte mult, in ciuda faptului ca, dupa 17 ani el inca nu stie unde-i sunt ciorapii in sifonier? Ca, da, nu concep viata mea fara el, cu toate ca daca azi il trimit sa ia paine, el se duce intr-un hypermarket, pentru ca nu stie unde se vinde painea in cartierul nostru... si cate altele...
Cei care ma citesc si ne cunosc, stiu ce familie suntem, iar ceilalti... poate nu-i intereseaza... Asa ca mai bine nu scriu...

Insa... trebuie sa scriu (mai mult sa nu uit eu):
Ieri, asadar, ne-am impartit treburile, ca de obicei: el se duce la munca putin ca mai are de rezolvat una-alta, eu fac restul. Zis si facut.
Iau copilul dupa mine (si ea merge, fara sa comenteze, ceea ce trebuia sa-mi dea de banuit ca nu-i a buna), ajungem la piata (pentru ca in jurul ei aveam si cofetaria sa iau tort, si hypermerket sa iau sucuri, si magazin de incaltari sa-si caute sandale...). Parchez si incepem colindatul. Aia nu ne place, aia e cum e, in cofetarie, pana ne-am hotarat ce mai luam pe langa tort... Intr-un final obtinem tot ce ne dorim si ne intoarcem la masina. Bag cheia in contact... masina moarta... Da... uitasem (pentru a cata oara) farurile aprinse... Asta e, acum ce sa fac... Il sun pe sotul meu:
- Iubi, am facut-o pe treaba...
- Ce s-a intamplat? ma intreaba el, oarecum resemnat...
Ii povestesc, asigurandu-l ca in piata n-am stat mai mult de un sfert de ora, deci bateria s-a descarcat pentru ca e proasta, ca daca era mai buna...
-Lasa masina acolo si cand vin eu mergem si-o luam...
Ok, ii spun copilului. Hai mama acasa, pe jos, ca nu am ce sa fac... tata mai intarzie...
Luam din masina tortul, bomboanele de ciocolata, sticla de whisky, inchid portbagajul si... si cheile raman in masina (pentru a cata oara...)...
Asa ca uite-ne pe amandoua in strada, fara a putea sa ne ducem nici macar acasa, cu tort si cu whisky... :)

Copilul radea cu lacrimi. Si eu tot cu lacrimi, si radeam si plangeam (de nervi, pentru ca aveam foarte multe de facut acasa...). Il sun pe sotul meu:
- Ce-ai mai facut, mai, ma intreaba cum a raspuns la telefon...
Ii spun, garantandu-i ca doar pentru ca aveam mult bagaj am uitat cheile, ca daca el ar fi fost cu mine, era altceva, si ca nici fii-sa, care ii seamana leit lui si neamului lui, nu a avut grija macar de chei, ca toate trebuie sa le fac numai eu...
- Hai, stati acolo, vin acum.
Si-am stat. Si a venit. (a doua cheie de la masina mea sta la el, pentru ca... ma rog, pentru ca ma cunoaste foarte bine si, mai presus de toate, cred eu, pentru ca ma iubeste :)) )

Mi-a descuiat masina, mi-a pornit-o, eu am plecat acasa, el s-a intors la munca pentru inca un pic...

Cand a venit i-am scos eu din sifonier ciorapi, camasa, pantaloni ... si am plecat la nasi. Tinandu-ne de mana.
Dupa 17 ani!